Interviu

Simona Tudose – aceeași apă profundă ca tine

29/01/20211355 views0

Întâlnirea cu Simona s-a produs prin “Underwater #1”, imagine despre care autoarea spune că este “doar o schiță”. Lucrarea a venit plutind pe revărsarea Instagram-ului și a stârnit instant umplerea spațiului mental cu o sclipire aurie, susur proaspăt de regăsire și cântece The Cure. De unde și titlul …

Confesiunile vizuale ale Simonei Tudose ne povestesc despre decepţia contemporană faţă de marile povestiri universale. Tiparele acestui timp apar reimaginate printr-o intimă deschidere către acel „eu” pe care arareori ȋl mărturisim. Picturile din seriile „Fugitive Kiss” şi „Listen” satirizează absurdul şi superficialitatea cu care ne raportăm la ideea de Eros.

Simona Tudose are 24 de ani, este din Galaţi, iar activitatea ei de bază este pictatul. Momentan ȋncă descoperă noi modalități de exprimare vizuală pentru îmbogățirea propriului limbaj plastic, şi, după cum spune chiar ea, ȋntre timp, se bucură de această călătorie. A decis să ȋşi continue studiile de licenţă şi masterat, fiind ȋn prezent doctorandă ȋn cadrul Programului de Studii Universitare de Doctorat al Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca. 

De-a lungul interviului, pentru a o simţi la fel de aproape precum am simţit-o noi, răspunsurile Simonei vor fi dublate de secvenţe din auto-prezentarea ei.

 

 

Hello Simona, cum te simți chiar acum?

Bună, mă simt bine, sunt ok. Am început ziua bine, am energie, poate pentru că e vineri. Beau o cană de ceai de fructe de pădure acum iar în camera mea miroase puțin a diluant. Ah, și mă așteaptă niște pensule în baie să le spăl, le-am folosit ieri. După ce vorbesc cu voi mi-am propus să continui să pictez pe o pânză care era începută de câteva săptămâni și m-am blocat puțin la ea, nimic nou, așteaptă să o rezolv.

Printre altele, abia aștept să văd cum arată produsul final al acestui interviu. Este prima dată când colaborez în acest sens, de la 0, cu cineva care s-a arătat interesat de așa-zisa poveste, sau de practică artistică și personajul inclus, mai mult decât de imaginile mele. Sunt foarte entuziasmată și vă mulțumesc mult pentru interes.

 

 

Dacă ar fi să ofer o scurtă descriere despre interesul meu în ceea ce privește arta și în mod particular pictura ar trebui să includ viața de acasă și familia mea. Când mă gândesc la copilăria mea îmi vin în minte următoarele lucruri: foi A4, creioane, acuarele, pereți și mese mâzgălite, mama și tata. Am fost un copil destul de cuminte, tăcut și docil, un copil norocos datorită părinților mei, care m-au încurajat încă de mică să desenez. Și datorită lor am făcut primii pași pentru a mă educa în acest sens. Am făcut școala generală și liceul la arte plastice, în Galați, unde am avut parte de atenția și instrucția profesorilor mei, de concursuri și de un colectiv divers, lucruri care m-au ajutat enorm în anii ce au urmat și pentru care voi fi mereu recunoscătoare.

 

 

Picturile și schițele tale vorbesc despre multe stări emoționale, conflictuale, armonioase. Traduci aceste stări prin pictura ta sau o vezi mai mult ca un refugiu?

Hmmm, consider că ambele variante de răspuns sunt valabile pentru mine. Uneori pictez doar pentru că simt nevoia, vreau să mă simt productivă, și îmi face și multă plăcere să tot amestec culori, chiar dacă uneori imaginea finală nu este satisfăcătoare. Iar în alte dăți pur și simplu îmi fac prea multe griji cotidiene, fără folos, și mă relaxez schițând ceva, de obicei portrete în acuarele sau creioane. Deci să spunem că acele caiete de schițe ar fi refugiul meu, metoda mea preferată de relaxare sau escapism.

Îmi doresc să ofer prin pictură o incursiune vizuală plină de sentimentalism clișeic iar uneori, involuntar, lucrurile devin prea personale, mai ales dacă perioada aceea în care pictez nu este foarte happy sau efervescentă, să zicem că primează monotonia. Deci da, în cazul ăsta traduc anumite stări prin care trec, și asta se întâmplă pentru că am mintea absentă când pictez, mai ales după ce trec de schițat și încercat culori pe paletă,etc. Dar nu acesta este scopul pentru care pictez, niciodată nu a fost, pur și simplu se întâmplă să iasă ceva la suprafață, mai ales dacă am nervi, iar de cele mai multe cred că doar eu sunt conștientă de lucrul ăsta. Adică nu consider că este ceva atît de evident și pentru restul privitorilor, în principiu pentru că prefer să abordez lucrurile dintr-o perspectivă comună și ușor de identificat, dar poate asta este doar opinia mea.

 

 

În mod clar cu toții admirăm o poveste bună și palpitantă din diferite motive: poate pentru că aceasta ne oferă o mică evadare din monotonia zilnică sau ne inspiră, ambiționează, ne stârnește curiozitatea, etc. Cu atât mai mult admirăm obiectul de artă: îi admirăm imaginea, motivul din spatele creației, vulnerabilitatea persoanei expuse,etc.  Suntem mereu curioși și fascinați de artă din cauza componentei personale, aceasta din urmă fiind, în opinia mea, cea mai de preț caracteristică a obiectului de artă. Indiferent de contextul în care acesta se află: în atelier, în lucru sau în muzeu, mereu ne vom pune întrebări legate de artist, de viața sa, de legătura dintre experiențele sale și obiectul expus, de modul său de a lucra, cu alte cuvinte suntem atrași de povestea artistului și modului său de a crea.

 

 

Asculți muzică atunci când lucrezi? Care este relația ta cu muzica?

Da, ascult aproape mereu. Muzica este pe fundal încă de când mă pregătesc să pictez: când îmi curăț paleta, îmi pun diluant și scot pensulele , etc. Dar dacă trebuie să citesc sau să scriu nu se aude nimic, trebuie să fie liniște, ca acum când vă scriu vouă.

Nu sunt atât de interesată de genuri și subgenuri încât să am o preferință aparte, și oricum cred că sunt mult prea multe și nu mă fascinează atât de tare categorisirea asta atât de trendy, pentru că sunt doar un simplu ascultător. Nu știu cum să descriu prea bine relația mea cu muzica, am preferințele mele în funcție de momentele zilei sau ce urmează să fac. Când merg pe jos sunt mereu cu căștile în urechi, sau când fac cumpărături, iar dimineața este liniște, la cafea. Ascult alternative, versurile domină, iar când pictez prefer să nu fie ceva foarte catchy, dar nici doar sunete de fundal.

Un daily playlist ar conține metal classics de prin anii 1990- 2000, mai rar piese de prin `80, să zicem și alternative, progressive, black/death metal, chiar și rap rock, iar niște exemple ar fi trupe în genul celor de la Dream Theater, Skindred, Atreyu, Fear Factory, Children of Bodom, Machine Head, în special Soulfly, Soil, Alice in Chains și Franz Ferdinand, pe care îi ador. Dar nu lipsesc și trupe arhicunoscute, cum ar fi Pantera, S.O.A.D., Slipknot, Nine Inch Nails sau Type O Negative, bineînțeles Nirvana sau I Prevail,etc, practic ascult mult rock&metal basics. Uite niște piese de care nu mă satur:

• No Hope=No Fear, Rise of the Fallen, Jumpdafuckup de Soulfly
• Nobody de Skindred, o ascult on a daily basis
• Is there anybody out there, Locust de Machine Head
• Breaking me down, Halo de Soil
• The time is now de Atreyu
• We die young, Down in a hole de Alice in Chains
• All out life, Unsainted de Slipknot, ador albumul lor We are not your kind
• Gasoline de I Prevail
• Needled 24/7 și Are you dead yet sunt preferatele mele de la Children of Bodom, si cover-ul lor Oops, I did it again e genial
• PSA de Afterlife
• Take me out de Franz Ferdinand, de fapt îmi plac toate piesele lor

În ultimul timp am început să ascult și trupe mai noi, în sensul în care sunt noi pentru mine și îmi par mai fresh, de exemplu I Prevail, Tetrarch, Rising Insane, The Chariot, Fever 333 (pentru că îmi place și Letlive foarte mult).

Când pictez, to set the right mood, ascult piese pe care nu le-aș fi ascultat absolut deloc în liceu, când credeam că versurile cu suflet primează asupra instrumentalului, ceva ce nu știu cum altfel să îi spun decât, scurt, drum&bass. De aproximativ 2-3 ani am început să ascult din ce în ce mai des, și există foarte multe genuri și subgenuri, de la dark techno sau industrial la trap & bass. Prin playlist-urile mele există nume precum Simula, Pendul, Kanine, Parallx, Friction. Nu știu mai multe despre scena jungle, underground și alte diferențe dar aștept și recomandările voastre, cu siguranță vor fi bune.

 

 

În prezent principala sursă de inspirație pentru mine este arta cu caracter de confesiune, de mărturisire, fie că este vorba de expunerea unor experiențe personale sau a unor opinii proprii. În afară de produsul finit pe care îl admir din punct de vedere estetic mă interesează mult mai mult statement-ul făcut de artist, precum și istoricul său. Bineînțeles că mereu am admirat artiști consacrați, însă mereu voi avea un punct sensibil pentru imaginile lui Dali, Kahlo, Rothko, Warhol, Pollock, Lichtenstein, mai ales pentru compozițiile Lisei Yuskavage, care sunt în topul căutărilor mele din punct de vedere al impactului asupra privitorului.

 

 

Procesul artistic are tot atâtea forme câți artiști sub soare. Cum arată pentru tine procesul artistic firesc?

Încep în slow-motion mai întâi, după aia am energie. Niciodată nu încep să pictez după ce mă trezesc sau imediat când ajungeam la atelier, când era deschis. Admir oamenii care se dau jos din pat, se spală pe dinți și imediat se duc la șevalet, dar nu pot să îi înțeleg sau să fac la fel. Nu practic astfel de sporturi extreme.

În primul rând fără cafea nu se poate, pentru mine. După ce beau cele două căni de cafea în slow motion și în liniște, mănânc ceva și abia după aia pictez. Niciodată nu pictez pe stomacul gol, nu pot să mă concentrez deloc. Și pun niște muzică, mă așez la șevalet, îmi scot pensulele care urmează să le folosesc, niște culori, etc, dar încă nu se întâmplă nimic. Mai stau vreo 15 minute să dau scroll pe net, să îmi iau doza de social media, și să mai revăd ce imagini catchy am salvate în telefon sau laptop, sau stau eu să caut, să zicem că se întâmplă și 5 minute de brainstorming, ceea ce e ideal pentru că am nevoie, îmi dă o vagă impresie că o să iasă ceva bun, măcar pentru mine. Și așa încep să pictez, cu un fel de working mood: on.

Și pictatul are mai multe etape diferite, depinde de om. Sunt unii care nu se dezlipesc de șevalet câteva ore bune, alții lucrează alla prima, alții fac mai multe lucrări pe zi sau doar serii. Există dimensiuni diferite, schițe diferite pentru o singură lucrare, sau doar schițe. Unii încep în forță, cu culoare, compoziția vine pe parcurs, alții, ca mine, nu se ating de culori până nu e schița gata, pusă la punct ca să știe exact cum va arăta pânza aceea, ce elemente trebuie să vină unde, în ce ordine, etc. Eu mereu încep cu o imagine mentală, care se modifică cu prima schiță în acuarele, și se deteriorează mai mult când fac schița pe pânză, etc. Exercițiul ăsta poate anulează puțin vivacitatea culorilor ce vor urma, dar pentru mine este necesar și momentan consider că nu am cum să renunț la acest fel de etapă premergătoare a picturii.

Continuând, se produce un fel de automatism, mă pierd și este ușor să fac asta, datorită faptului că mi-am gândit bine schița, ce trebuie să fac, etc, și aici mă ajută și muzica. De fiecare dată când încep o lucrare nouă pe pânză momentul meu preferat este schițatul efectiv, după care pictez, pe straturi, adaug culori, și sunt mai predispusă greșelilor, dar se rezolvă ulterior. Știu că sunt prea analitică și dacă ajung într-un punct în care lucrarea arată bine și mă satisface nu prea îmi vine să o continui, parcă am găsit ceva corect, 80%, și prețuiesc prea mult acea etapă. Dar oricum continui, dacă nu fac asta imediat, încep altceva, îmi mai las puțin timp de gândire. Când vine iar curajul, abia atunci termin ce am început. Detaliile sunt partea finală, și acolo mă pot juca mai mult, mă ajută și fundalul. Cam acestea sunt etapele pe care le parcurg, dar totul se poate modifica, lucrarea se schimbă în fiecare zi și la fel face și viziunea pe care o am. Gândurile cu care încep să pictez nu rămân niciodată la fel, de la început până la sfârșit.

 

 

Nu cred că mesajul transmis sau conceptul primează asupra aspectului obiectului de artă, dar pentru mine acesta este destul de important și cu atât mai relevant dacă obiectul de artă este însoțit și de sinceritatea din spatele unei experiențe personale. Confesiunea oferă autenticitate și personalitate operei de artă, iar eu personal aspir spre astfel de caracteristici prin imaginile propuse.

 

 

Menționai că există o anumită superficialitate cu care omul contemporan tratează acum ideea de iubire iar picturile tale adresează tocmai acest aspect. Cum s-a cristalizat viziunea ta actuală?

Expozițiile mele preferate erau cele în care mă regăseam. Când artistul povestea în concept despre o experiență personală, o părere, un subiect comun publicului, îmi plăcea foarte mult și apreciam altfel tot ce însemna desfășurarea acelei expoziții, de la procesul său de gândire la realizarea lucrărilor prezentate. Când citeam și vedeam despre ce picta, în momentul ăla mi se părea ca noi doi nu suntem atât de străini, că  înțelegerea este ceva atât de wow, simțeam că este un moment special. Mi se părea că ce se întâmpla în încăperea aceea este ceva extrordinar și că sunt recunoscătoare că am venit, am văzut, și am plecat acasă mai bogată. Am vrut și eu să fac parte din această categorie preferată de artiști, voiam să am și eu un limbaj propriu prin care să comunic și să prezint niște idei, gânduri, lucruri banale, orice, unor străini, să fac ceva special.

Ce am studiat și pictat pentru proiectul de masterat constituie the stepping stone pentru ce mi-am propus să fac în următorii ani, ca research, practică artistică și aspect. Am menționat de expozițiile care îmi plac și mi-am propus să lucrez cu astfel de dorințe în prim-plan. M-am gândit că vreau să vorbesc despre  un subiect comun, ceva care să mă lege de generația din care fac parte, așa că am luat iubirea ca experiență eșuată. Până la urmă iubirea este un subiect vast și bogat, care insistă de atâtea secole să fie una dintre principalele surse de inspirație în arte, tocmai de aceea continuă să fie una dintre principalele preocupări ale tânărului contemporan, inclusiv a mea.

Am pictat folosind ca subiect repetiția despărțirii și am vorbit despre acesta folosind mai mult perspectiva feminină. Rezultatul a fost o serie destul de mare de picturi mici cu săruturi și mai multe lucrări cu portrete de cupluri. Polaritatea feminină are anumite neajunsuri ale sale conturate d.p.d.v. psihologic și social, de aceea există și doleanțe cu privire la sexul opus, iar aceste lucruri merg și invers: și polaritatea masculină are ceva de spus. Cam asta este subiectul la care mă gândesc, despre care citesc și vreau să pictez, este vorba de despărțirea ca tragedie experimentată de ambele sexe, o experiență comună care și-a lăsat amprenta asupra indivizilor contemporani. Partea urâtă a relațiilor dintre sexe este aspectul care mă interesează mai mult, și are mai mulți factori componenți, cum ar fi nevoia de atenție, beauty standards, sexismul, existența Tinder-ului, faptul că avem screenshot-uri cu conversațiile de pe Instagram ale iubitului ca metodă de șantaj emoțional, că arătăm pentru prima dată o memă nouă altcuiva, în locul partenerului, să nu mai vorbim că mereu intervine cariera noastră, scuza principală a despărțirilor. Partea urâtă a relațiilor este constituită din lucruri atât de comune, amuzante și controversate, iar toată lumea se poate raporta la acestea pentru că este foarte ușor, datorită internetului. Mă gândesc la o serie de picturi care să afișeze the pros and cons of love, un how to fail in 10 easy steps.

 

 

Prin picturile la care lucrez doresc să expun, cu satiră și sugestie, insistența cu care individul contemporan dorește să atingă clișeul romantizat al iubirii eterne. Mai amplu spus, consider că despărțirea este un eveniment față de care mulți dintre noi nu suntem străini, ceea ce mă face să cred că există o predispoziție către repetiția acestui eveniment. Eșecul în iubire a devenit o poveste comună, un scenariu standard de urmat, un eveniment mult prea romanticizat, iar superficialitatea cu care ambele sexe abordează acest subiect este o caracteristică prezentă, dar nu neapărat însușită.

 

 

Orice perioadă de schimbare se reflectă simultan și în creația artistică. Dacă ar fi să faci un timeline al creației tale, cum l-ai vedea?

L-aș vedea împărțit pe ciclurile de studii. Ce știam eu să fac și ce îmi doream la 19 ani era cu totul diferit față de prezent. Deci aș începe cu anii de la licență. În acea perioadă pot să zic că mi-am permis să experimentez mai mult și să învăț diverse lucruri care țin doar de tehnică. Am învățat să fac compoziții mai bune, să fiu mai atentă, atunci am învățat să pictez efectiv și am văzut ce calități admir la o pictură și ce aș putea să-mi însușesc de la aceasta. Am tot repetat aceleași greșeli dar a fost nevoie de această repetiție, pentru că ulterior mi-am dezvoltat și preferințele proprii în legătură cu culorile cu care mă înțeleg mai bine, etapele de lucru care sunt mai importante și aspectul final dorit.

Fiecare artist are propriul tipar sau imagine perfectă la care aspiră, iar eu am descoperit direcția pe care pot să o abordez pentru a-mi evidenția anumite calități, precum și soluții la probleme actuale, tocmai datorită timpului petrecut în atelier. Și datorită temelor date, care au fost, din punctul meu de vedere, îndeajuns de diverse, cu mult loc de interpretare, dar și serioase pentru un viitor pictor.

Iar la masterat am atins the tip of the iceberg în ceea ce privește direcția aplicativă, care încă este valabilă pentru mine momentan, dar schimbările de perspectivă sunt întotdeauna o opțiune. Am fost plecată cu Erasmus+ 12 luni în Italia, ceea ce m-a ajutat enorm de mult pe partea de calități conceptuale, despre care credeam că îmi lipsesc și că nu le pot dezvolta. Consider că a fost o experiență necesară care m-a influențat în bine și mi-a schimbat modul de a gândi despre procesul artistic. Consideram că statement-ul propriu-zis nu era un factor decisiv pentru mine și nici nu înțelegeam de ce contează acesta atât de mult. Mă interesa mai mult aspectul final și orele de lucru. Timpul investit pentru a picta era calitatea cea mai de preț al produsului final. Dar mi-am schimbat părerea și am realizat ca poate am eu o viziune prea îngustă.

Italienii făceau totul pe dos și gândeau foarte diferit. La ei mesajul transmis și timpul petrecut prin bibliotecă erau factorii care contau mai mult decât orele petrecute în atelier. Dădeau skip cu ușurință unor etape de lucru care, pentru mine, erau necesare. Dacă pictura, pusă pe perete, nu avea nimic de spus iar publicul nu făcea legătura dintre conceptul propus și produsul artistic atunci aceea nu era o operă de artă, era doar o încercare, un exercițiu necesar pentru cele ce vor urma. Țin minte că atunci, în Italia, primele două luni le-am petrecut lucrând pe o singură pânză. Era prima dată când lucram pe o dimensiune mai mare, avea 1.80/2m, și am avut destul de multe piedici, probleme de construcție,etc. Aceasta reprezintă rezultatul diverselor probleme adunate în timp și piedicilor imaginare despre care credeam că nu voi trece. Dacă nu mă încăpățânam să o văd terminată atunci probabil că nu aș fi putut să dezvolt proiectul actul despre care v-am povestit, și cu siguranță nu aș fi fost în stare să înțeleg relația dintre discurs și operă.

 

 

Faptul că viitorul nostru partener, ce deține un anumit set de caracteristici specifice și ne poate oferi potențiale plăceri mult mai satisfăcătoare decât cel anterior există astăzi la doar un click distanță este o absurditate a societății în care trăim și un subiect controversat și fascinant despre care doresc să expun cât mai multe aspecte. Suferința de după despărțire și decepția cu care putem privi un nou partener romantic constituie un scenariu des întâlnit, asupra căruia îndrăznesc să mă raportez deoarece iubirea continuă să fie una dintre principalele preocupări ale tânărului contemporan, inclusiv a mea.

 

 

Există un element, motiv sau preferință pe care ai păstrat-o de-a lungul acestor procese de schimbare?

Da, există elemente pe care le-am dezvoltat și le folosesc în continuare. Încă nu m-am săturat de personaje. Îmi place să le pictez după cum vreau eu. Schița inițială poate are legatură directă cu poza din realitate dar culorile nu, acelea vin de la mine. Pictez cu game restrânse de ceva  timp iar contrastele puternice dintre suprafețe sunt mereu prezente, în cantități diferite. Compozițiile mele sunt destul de simple, vreau să am loc și de expresie, să nu fie totul prea curat. Preferința pentru personaje există în continuare pentru că, ce mă ambiționează cel mai mult este faptul că le pot da un alt context în care să funcționeze, diferit față de cel inițial de unde m-am inspirat.  Astfel acestea pot avea un nou rol, un alt sens, iar eu pot oferi o altă versiune a realității, mult mai personalizată.

Un altfel de preferință pe care am păstrat-o ar fi lucratul doar pe etape, niciodată alla prima. Dacă veniți la mine în atelier vă veți da seama în ce stadiu se află lucrările mele. O altă constantă ar fi faptul că am perioade diferite în care folosesc culori diferite. La început de 2020 pictam cu mult roz și verde, roz neon sau roz pal,, iar acum, de căteva luni folosesc doar mov închis, nuanțe de albastru, galben și alb, dar am o presimțire că voi reveni la roz. Doresc să fac lucrări mari dar nici cele mici nu îmi displac. În 2020 mi-a ieșit o serie destul de mare de lucrări ( Fugitive.Kiss series #1), toate cu dimensiuni mici, care mi-a plăcut foarte mult pentru că se vedea o schimbare de direcție, de preferințe, aspect, etc. Prima lucrare nu avea nicio legătură cu ultima. Acum încep o a doua serie, o dată pentru că îmi place exercițiul, și a doua oară pentru că dimensiunile mici sunt ceva mai fresh pentru mine, nu mi-e frică să greșesc, să mă distrez.

 

 

Așa cum ne perindăm zilnic printre lumi, la fel ne plimbăm și în lumea viselor, indiferent dacă vorbim despre cele nocturne sau despre visarea cu ochii deschisi. În lucrările tale care tip de vis predomină și care te inspiră cel mai mult?

Nu cred că predomină unul sau altul neapărat dar există daydreaming-ul, mai mult ca inspirație, pentru că oricum se modifică  și acesta. Pur și simplu ideea că într-un moment al zilei ești alienat pentru câteva minute, fie că o faci involuntar sau nu, este ceva din care mă inspir în sensul în care vreau să  existe un context propriu al lucrărilor, un univers în care privitorul poate să observe ce dorește el.

Ce vizualizez inițial este diferit față de ce se află pe pânză până la urmă. Intervine realitatea, apar diverse probleme sau îmi schimb eu planul și găsesc abordări mai coerente. Dar cred că există în lucrările mele niște trăsături fantastice, dreamy, pe care probabil doar eu le văd. Oricum ar fi, îmi doresc ca viitoarele compoziții cu personaje să inspire cât mai mult fantasy, construcția pe planuri să fie rigidă,  să inspire aspectul din registrele de tip comic book, dar să predomine elemente de sine stătătoare, personale, pentru că până la urmă eu sunt factorul decisiv în construcția acelei realități în care există acele personaje, indiferent de ce aspect ar căpăta acestea.

 

 

Cum ar arăta expoziția ta ideală?

Cu public curios și multe întrebări. Dar asta depinde de mine, de ce propun să vadă sau să facă. Mi-ar plăcea să participăm împreună la niște discuții despre superficialitate, iubire și despărțiri, etc, să răspund la întrebări și invers, scopul fiind acela de a mă ajuta  mai mult să explorez dorințele și dezamăgirile sexelor.

Ar fi ideal să colaborez cu cât mai mulți artiști, să am și niște instalații, cu lumini și culori neon. Sau să propun un scurt video intitulat, cum am menționat mai sus, How to fail in 10 easy steps, toate acestea pe lângă lucrările care conțin mult text și de ce nu, să fie un vernisaj-eveniment, cu muzică pe tot parcursul deschiderii.

⋅ • ∞ • ⋅

Prin lucrările Simonei am întâlnit expresii ce mărturisesc trăiri şi o viziune sinceră despre povestea din spatele imaginii. O artistă ce confesează momentul „acum”, Simona Tudose merită a fi descoperită şi privită atent. Îi vom aştepta cu nerăbdare următoarele lucrări și expoziţii. Până atunci, vă invităm să urmăriți activitatea Simonei pe contul ei de Instagram. Calde salutări părinților ei.

Cu drag,
noi înșine,
Pendul