Venus in Neon Furs – Fabiana Fiesmann
Un boom de culori saturate până la refuz, ilustraţiile Fabianei Fiesmann dau la o parte cotidianul pentru a face loc unui vis pop-art. Primul contact cu arta Fabianei seamănă cu o călătorie suprarealistă făcută din tuşe gălăgioase care te ȋnsoţesc de la ȋnceput până la sfârșit ȋntr-o fantezie digitală.
La o privire mai atentă, ȋnsă, fiecare ilustraţie ascunde sub aspectul jucăuş şi o latură ironică vis-a-vis de modul ȋn care trăim realul şi naraţiunile acestuia. De la feminitate, ȋn toată voalarea sa inocentă şi taboo, până la reprezentări ale consumerismului pline de sarcasm, universul prin care ne plimbă grafica Fabianei Fiesmann pendulează fără efort ȋntre oniric, neobişnuit şi sclipici… mult sclipici.
Roz saturat până plesneşte şi neon gradients sunt doar câteva din culorile care radiază energie şi lust for life ȋn ilustraţiile tale. Cum ai ajuns să te regăseşti ȋn această paletă de culori şi ce reprezintă ea pentru tine?
Îmi place să cred că sunt un artist mai aparte, ȋnsă, bineînțeles, orice artist crede asta mai mult sau mai puțin. Sunt și destul de dezorganizată dar încă nu am cunoscut un artist organizat, iar de cele mai multe ori mă apuc de desenat neavând o idee concretă, nici o direcție, pur și simplu plutesc în derivă în fața unei pagini goale de Photoshop / Illustrator și de acolo construiesc treptat. Culorile le aleg intuitiv în funcție de mood și de cum se îmbină între ele. Alesul culorilor e ca o sesiune de gătit spontană când ți-e foame și vrei să creezi ceva diferit și pui mai multe ingrediente împreună până când atingi umami. Abia recent am încercat să-mi raționalizez folosirea rozului, a culorilor neon și am ajuns la concluzia că desenele mele sunt în opoziție cu realitatea mea de zi cu zi. Eu sunt introvertită, tot timpul atentă la nevoile oamenilor din jur ca nu cumva să deranjez sau să nu ocup prea mult spațiu, însă, prin arta mea girly și gălăgioasă îmi iau puterea înapoi.
Ilustraţiile tale combină atât abstractul (Gradients sau seria Fleur du Mal) cât şi dimensiunea pop art a realului (Hot Doggy; Morning Grumpy sau Felt cute, might start a revolution later). Ce ȋnseamnă pentru tine şi arta ta ȋmbinarea dintre aceste două aspecte?
Abstractul îmi dă o libertate nelimitată de exprimare și de a improviza pe parcurs. Chiar și o greșeală poate fi un accident fericit, iar dacă îmi ceri să o reproduc peste o săptămână probabil că va ieși o omletă. Ooops! În același timp prin jocurile de culori, texturi și transparență, pot exprima multe vulnerabilități fără să fie evident pentru privitori. Abstractul e un fel de ”safe zone” în care bâjbâi atunci când nu am nicio idee concretă, motivație sau energie mentală să creez sau să mă exprim prin ceva palpabil, realist. Îmi creează un safe space emoțional, în care pot exista creativ, pe moment, fără reguli anume care să mă limiteze. Ca să fiu și mai clară: am unele zile în care mi-e mai ușor sa experimentez cu niște forme geometrice decât să desenez un obiect pe care-l voi șterge și redesena de 1000 de ori cu intenția de a atinge perfecțiunea, ca mai apoi să mă frustrez și să renunț. Asadar, my safe space devine a happy place, lipsit de anxietatea perfecțiunii. Alteori am zile în care mă simt inspirată, jucăușă și am claritatea necesară pentru a desena ceva mai realist. Mă bucur de ambele și le accept – până la urmă sunt ca o scară rulantă care conectează conștientul de subconștient.
Ȋn tot aspectul lor hyper extatic, ilustraţiile tale indică şi un substrat ironic, precum ilustraţia “Unfortunate cookies.” Cum ȋmbrăţişezi aceste două aspecte – exuberant şi ironic – ȋn ceea ce creezi?
“Unfortunate Cookies” e încă nefinalizat – ideea a pornit de la un băiat care m-a dezamăgit iar planul este să scriu pe fiecare bilețel câte o minciună spusă de el sau o platitudine care maschează intenția din spatele cuvintelor. Cred că încă mai procesez povestea pentru că nu am avut energia să mă reîntorc la acest episod, poate și din cauza pandemiei care face lucrurile infinit mai dificile… sau mai aștept câțiva ani că să strâng material pe viitor! Evident a pornit din fun și din dorința mea de a mă vindeca, de a transforma o parte frântă din mine într-o lecție potentă pe viitor. Ingredientul secret este, desigur, adaosul generos de umor pentru a provoca un zâmbet sănătos pe buze. Bine, unii mi-ar recomanda să merg la terapie și, probabil, o voi face, însă până atunci, o sa îmi iau seva vitală din seva digitală a internetului – memele – pentru ca e instant și mai ușor sa atingi niște lucruri dureroase prin umor și o atitudine detașată, cool, fără siropeli.
“Vulva in the sky with diamonds”, pe lângă faptul că este un nume fantastic, indică faptul că majoritatea ilustraţiilor tale povestesc despre diferite ipostaze feminine; codiţe lungi, stiletto roşii. Ce reprezintă această dimensiune ȋn ilustraţiile tale?
Ilustrațiile mele vorbesc despre trecerea de la inocenţă, din stadiul de fetiţă cu codiţe şi balonaşe de săpun, până la subiecte taboo cum ar fi sexualitatea, asumarea feminității ca o super putere, nu ca o slăbiciune. Este despre acceptarea propriului corp, stabilirea unor bariere clare cu exteriorul și cel mai important, e un detox de la constrângerile, ruşinile şi limitările societății patriarhale în care existăm. De fapt, cu atât mai mult, este o excizare a misoginiei interne cu care am crescut ca fetiţă, ȋnsă cu care mă lupt constant ca femeie. Consider că fiecare individ trebuie să ȋşi accepte, să-și celebreze propriul corp pentru că nu e nimic obscen ȋn a face asta. Corpul nostru e cel mai de preţ instrument pe care ȋl avem, este “nava calatorului” şi doar prin acceptare/celebrare putem crea o relaţie sănătoasă mentală şi fizică cu noi ȋnşine.
Până la urmă, ȋn orice tip de artă, cel mai dificil pas este să alegi să te expui şi să prezinţi ceva ce este ştiut doar de către tine. Ce te-a motivat să ȋncepi să ilustrezi şi să ȋţi creezi o imagine ȋn acest sens?
Am început să desenez prin 2010 în urma unei despărţiri care m-a lăsat goală, depresivă şi cu o criză de identitate, iar desenatul a venit mai mult ca o formă de terapie. Este precum o meditație alcătuită din mișcări repetitive prin care mă pierdeam făcând puncte, linii subţiri ȋn tuş și creion. De acolo a pornit fascinaţia mea pentru a desena codiţe de fetiţe și bretoane, tocmai pentru că nu ştiam să desenez nimic concret, ce să mai vorbim de anatomie sau proporţii. Nu am studiat artele, sunt un artist autodidact. Tocmai cu gândul ăsta m-am sabotat mai bine de 10 ani spunându-mi că nu sunt artistă, că sunt o impostoare, cine sunt eu să imi pun arta online sau să mă numesc artist?
Abia în 2020, la început de pandemie mi-am cumparat o tabletă grafică știind că voi petrece cel puțin câteva luni acasă în șomaj tehnic și am hotărât să mă mobilizez, să-mi dau voie sa creez fără frica sau ideea că cineva ar putea să-mi vadă desenele, fără prea multe așteptări și prea mult autocriticism. A funcționat și sunt tare mândră de mine că am mers în direcția fricilor mele și, deși știu că tot timpul voi fi într-un continuu proces de perfecționare, sunt mulțumită cu nivelul la care am ajuns. Acum 9 luni nu știam cum să schimb background-ul în Illustrator așa că Fabiana de anul trecut merită o înghețată.
Cum arată pentru tine ambianţa perfectă pentru ilustrat? Există un ritual sau pregătire pe care ȋl urmezi ȋnainte să desenezi?
Cred că fiecare artist are piticii lui. În cazul meu, trebuie să fac duș, curat în jurul meu și pe birou, mă dau cu parfum și cu ruj (de fiecare dată diferite), îmi torn niște ceai verde sau cafea, mănânc din când în când un biscuit/ciocolată, îmi aleg cu grijă muzica în funcție de cum mă simt în ziua respectivă. Apoi, fie pierd ore în șir pe Instagram, Behance, Dribbble și Pinterest, fie urmăresc un tutorial ca să mă încălzesc, fie încep de la zero fără nici o influență din exterior.
Înainte să încep să răspund la întrebările voastre am făcut același lucru. E un proces firesc de a crea spațiu fizic și mental, curățenie și prospețime pentru a înflori și a avea claritate.
Desen + muzică = ilustraţia “Cherry wave” după piesa cu acelaşi nume de Deftones. Ce muzică asculţi atunci când ilustrezi şi cum te influenţează ea ȋn ceea ce creezi?
Când vine vorba de muzică sunt foarte imprevizibilă, deschisă și sensibilă, așa că întotdeauna îmi aleg muzica instinctiv. În ultimul an am ascultat foarte mult ambient, drone, italo disco, darkwave, 90s hits, detroit techno, funk, free jazz, dar si podcasturi. Legatura dintre ceea ce desenez, cum mă simt și muzica pe care o ascult e ca o simbioză. Printre artiștii preferați cu care oricând merg la sigur se numără Patrick Cowley, Don Cherry – spiritual heart melting free jazz cum îl numesc eu, Cocteau Twins, Dead Can Dance, Meredith Monk, Caterina Barbieri – muzica care mă relaxează și mă duce într-o transă în care timpul și spațiul devin fluide ca o budincă de vanilie, nu mai simt că mă doare spatele și sunt pe val, am o direcție care nu e clară, dar știu că sunt pe drumul cel bun.
Albastru vesel, mov fericit şi prăjituri cu sclipici sunt doar câteva imagini care răsar ȋn mintea celui ce priveşte ilustraţiile tale. Cum ai descrie lumea imaginată de tine?
O lume suprarealistă, colorată, psihedelică, cu covoare roz din păr împletit parfumate cu flori de tei, canapele din felii de tort cu șerbet de căpșuni, pereți pastel din jeleu, candelabre din ardei iuți, tavan-portal către spațiu unde gândurile mele plutesc în slow motion printre particulele de sclipici luminoase. O lume opusă de realitatea de zi cu zi, departe de anxietate, pandemie, nesiguranță, depresie și în care pot evada ca să mă reîncarc oricând am puțin timp liber după job.
Fabiana Fiesmann > Pagina oficială, Facebook, Instagram